O poveste. O privesc, derulată ușor pe ecranul cel mic al computerului. Trăiesc alături de el, sunt acolo, înăuntrul poveștii. Formidabil!

„Dacă stii ceva, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri”. O replică pe care nu voi avea cum să o uit vreodată.

Generozitate. Iubire. Respect. Dreptate. Acuratețe.  Cuvinte care îl caracterizează pe Daniel Sandu. Cel care ne-a primit în viața lui. Care a spus povestea pentru ca noi, ceilalți, să învățăm din greșelile lor. Din îndoielile lor. Să descoperim adevăratele valori, cele care susțin lumea. Să înțelegem prietenia și trădarea. Să pășim așa cum sufletul ne dictează. Să nu ne temem de deciziile pe care le luam. Să fim în armonie cu noi înșine. Și, mai mult, în armonie cu grăuntele sublim, divin, pe care îl păstrăm cu grijă fiecare dintre noi. Apoi să acționăm așa cum ne îndeamnă inima… Ceea ce e în înaltul cerului rămâne un sprijin, indiferent de micile mizerii ale lumii de jos. Un film realizat cu speranță și emoție.

L-am urmărit în una dintre seri. Ghemuită în cuibul meu. Mi-am dorit să revăd multe dintre secvențe, așa că derulam înapoi din nou și din nou. Cu un creion și o bucată de hârtie în mână. L-am urmărit încărcată de emoție. Ștergându-mi sudoarea din palme. Iar tristețea m-a cuprins când s-a terminat. Voiam să continui să călătoresc…  Am știut din primele secunde că este o poveste adevărată. Trăită de un om încărcat de magie. De lumină.

Apoi mi-am dorit ca apropiații mei să-l vadă. Să fie alături de mine în poveste. Și l-am revăzut împreună, fără a dezvălui cum vor decurge întâmplările.  Atenți, curioși în fața unei lumi pe care o credeam fără pată, dar care, iată, putea fi și încărcată de nedreptate. Ba chiar de disperare.

A treia oară l-am urmărit la Grădina cu Filme, în „Seara filmului românesc”. Aveam regretul că nu l-am văzut pe un ecran mare. În care să mă scufund. Și iată-mă urmărindu-l cu aceeași bucurie. Cu aceeași emoție. Având lângă mine prietenii mei buni. Bucuria a fost nemărginită, pentru că după proiecție i-am întâlnit pe Daniel Sandu, Stefan Iancu și Cristian Bota. Voiam să cunosc mai multe, să înțeleg.

I-am privit timidă. Zâmbindu-le cu întreg corpul. Analizând fiecare cuvânt. Fiecare răsuflare. Fiecare mișcare. Fiecare bătaie din picior.

  • „Daniel, ai sperat că prezentarea acestui conflict interior și exterior va schimba ceva în felul în care se face educație religioasă?”, l-am întrebat încercând să-mi ascund emoțiile, sprijinindu-mă pe vârfurile picioarelor.

La finalul întâlnirii, mi-am dorit ca el să știe ce am simțit. Ce simt. Ce ia naștere în sufletul celor care urmăresc povestea.

Un film în care am intrat și din care nu vreau să mă rup… Un film care m-a atins exact în locul în care încrederea mea părea de nezdruncinat. Dar cutremurul interior pe care acest film l-a produs, a făcut ca gândurile mele să se așeze acum in altă ordine. Mai limpede. Credința a căpătat noi dimensiuni. Un zâmbet amar în plus, dar și o încredere mai stabilă în oameni și în posibilitățile lor de a se transforma. Purificator.

„Ochii, când se rotesc în sus, accesezi imaginația. Când se uită în jos, atunci accesezi memoria”. Vă vorbesc vouă, cititorilor, privind în memorie și imaginație. Priviți înăuntrul vostru! Urmați-vă calea! Și rămâneți doar cu un mic pas în urma serafimilor…

img_0700