Uneori, trecutul vine peste mine cu o avalanșă de senzații. Amintiri ale altora, care mă întregesc pe mine.

“Draga mea,

Sunt atât de multe de spus, încât nici nu știu cu ce să încep. Deci, am pleact în Germania și ne vedem la următorul an. Un pic caraghios, dar asta este. (…) Îmi pare tare rău că nu v-am văzut și nu am putut să-mi iau rămas bun de la voi. Ai grija, fată dragă, de Adi, de tine și de tot ce ne leagă. Susțin, nici nu poți crede ce greu îmi este să știu că n-o să vă revăd decât peste mult timp.

(…) Să ai grijă de flori!

(…) E ora 3 dimineața. Scuză-mi scrisul și greșelile, sunt oboist (cred că și puțin pilit). Încă o dată sărută-l pe Adi din partea mea, ai mare, mare grijă de el, sacrifică orice pentru el. Vă iubesc mult și vă sărut cu mult drag. C.”

O fărâmă din scrisoarea pe care tata i-o trimitea mamei. O fărâmă din iubirea lor.

Când am găsit scrisorile într-unul dintre sertarele din bibliotecă, am vrut să le citesc. Am descoperit rădăcinile iubirii… Am simțit cum mă oglindesc. Călătoresc cu gândul. Sunt acolo, la un birou cu un singur scaun. Printr-un miraj al timpului, eu sunt acum tatăl meu. Retrăiesc acele amintiri prin ochii lui…

O lumină slabă. Becul atârnă de tavan. O cameră înghesuită. Simt o răceală. Îmi este frică. Dar sunt aici pentru ei! Iar asta, asta mă face să mă simt puternic! Din când în când iau câte o înghițitură de vin. Simt un nod în gât.  Ah, vreau să-mi aprind o țigară. Privesc către geam. Simt cum aerul îmi seceră pielea… Apoi, am așternut pe hârtie cuvânt cu cuvânt. Grăbit.