Asghar Farhadi, o lecție de cinematografie și de viață
Mi-am pregătit un ceai de mentă. Fierbinte. Ca să rememorez un eveniment deosebit la care tocmai am participat. Un weekend în care am făcut cunoştinţă cu Asghar Farhadi. Şi cu filmele lui. Am urmărit în deschiderea Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest filmul “Everybody Knows”. Un film care îi are în rolurile principale pe Javier Bardem şi Penelope Cruz. Ce am învăţat în urma acelei seri? Că “noi nu știm ce trecut ne așteaptă”. L-am descoperit pe Asghar Farhadi, un om care trăiește după niște puternice principii morale. Atât în film cât și în viața reală. Pentru a realiza filmul “Everybody Knows”, a locuit o perioadă în Spania, pentru a cunoaște tradiția și obiceiurile de acolo. “Deși o familie nu e reprezentativă pentru o societate, se poate deduce cum este acel popor”, a spus regizorul. Ce a descoperit Asghar Farhadi în Spania? Faptul că încă există diferențe sociale și că Bisericile au un rol important în societate. Iar în film putem vedea aceste lucruri.
“Everybody Knows” este filmul care a declanșat în mine dorința de a vedea și alte filme realizate de Asghar Farhadi, dar și dorința de a-l descoperi pe el ca regizor și scenarist. Astfel, am ajuns în Cinematograful Elvire Popesco urmărind “A Separation”. Un film care a adunat peste 70 de premii. Un film pe care l-am introdus fulgerător în topul filmelor preferate. Un film care a permis spectatorului să vadă caracterul real al personajului. Acasă. După proiecție m-am bucurat de un Masterclass susținut de Asghar Farhadi.
La un moment dat, Asghar Farhadi a spus: “Când scriu, mă joc cu acele adevăruri mărunte pe care în mod normal nu le observăm.“ Asta m-a făcut să privesc mai atent în jurul meu. Atunci când scriu.
Revenind la “A Separation”… Am fost judecător. La fel cum au fost şi cei din stânga şi din dreapta mea. Din faţa şi din spatele meu. Filmul începe cu un cuplu, în faţa judecătorului. Farhadi a amplasat camera pe scaunul judecătorului, pentru a invita spectatorii să ia locul judecătorului. Dar ce faci atunci când îţi doreşti ca un personaj să iasă câştigător, punându-te în pielea acestuia, iar în timpul filmului îţi schimbi dorinţa? Devii empatic cu un alt personaj. “Este exact ca într-un meci de fotbal, unde vrem să câştige ambele echipe. Un război greu. O tragedie modernă. Războiul între bine şi bine”, a explicat Farhadi. Ce personaj are dreptate? Care sunt valorile după care hotărâm ce este bine şi ce este rău la un personaj? Cine are dreptate?
Cum aflăm că un comportament e bun sau rău : “Unele persoane susțin că trebuie să așteptăm rezultatul comportamentului, iar altele doar acțiunea, ignorând consecinţele. Lucruri pe care orice om le întâlnește.” – A. Farhadi.
Toate filmele de ficţiune ale lui Farhadi sunt, de fapt, nişte documentare. Filmele lui sunt exact ca în viaţă. Iar la fiecare film, specatorul se simte ca făcând parte din poveste. Prin poziţia camerei, regizorul nu îşi doreşte să impună o idee spectatorului. Camera este întotdeauna amplasată la nivelul privirii personajului. “Locul aparatului de filmat nu este stabilit înainte. Când ne aflăm pe platou, până la începerea filmării propriu-zise, le comunic actorilor rolurile, îi îndemn să repete scena. În acest timp privesc acţiunea, aşezându-mă în locuri diferite. O scenă a fost repetată de 10 ori. Dacă pe talpa pantofilor aş avea vopsea, locul în care este mai multă vopsea este locul potrivit. Dacă în timpul unui dialog vopseaua e în mai multe locuri, atunci camera se mişcă. Poziţia camerei este stabilită involuntar. Din inimă. Filmele trebuie scrise din inimă. Înainte de începerea filmării, nu îmi doresc să mă apropii de unele personaje sau să mă îndepărtez de altele, ci să prezint o imagine reală, pe care o avem zilnic. În filme, am un amestec de actori profesionişti cu neprofesioniști. În toate filmele apar actori care sunt la început de drum. Îmi place cum joacă actorii de-abia intraţi în domeniu, fără experienţă. Joacă într-un mod nou. Dar ei nu pot juca momente foarte sensibile… De aceea aduc şi actori profesionişti. Când pe scenă avem actori profesionişti şi începători, cel începător nu poate fi profesionist, der cel profesionist se apropie de cel începător, împrumutând stilul nou de joc.
Inainte de filmări, cu luni înainte, se repetă. Nu rolul sau scena. Avem doar discuţii despre relaţia pe care o au în film personajele. Relaţia bunic – fiu – nepoată din “A Separation” a fost exersată luni de zile. I-am sfătuit să meargă împreună la restaurant, să petreacă timp împreună. La fel şi în cazul rolului menajerei: ea fiind o actriţă modernă, deloc religioasă, am rugat-o ca pentru câteva luni să îmbrace portul religios, să se comporte religios în viaţa cotidiană, să renunţe la mersul cu maşina. Să se îndepărteze de bărbaţi, să îi respingă. Totul pentru a juca rolul unei femei religioase. Uneori o testam, rugând pe cineva să îi facă avansuri. Nu vă faceţi griji, s-a întors la viaţa modernă după filmări.
Sunt actori care nu au nevoie să repete o scenă. Doar corectează. Când caracterul din film e diferit de caracterul real, e mult de muncit. Pentru fiecare actor există un plan diferit. Niciodată nu ţip în timpul filmărilor. Dacă ai o relaţie interumană cu actorii, aceştia vor juca mai bine. Actorii sunt foarte sensibili. Trebuie să avem grijă cum ne comportăm cu ei. Actorul trebuie să rămână calm, chiar dacă în timpul filmărilor este privit de un număr mare de oameni.
Când scriu, știu cum trebuie să arate fizic fiecare actor. Pot exista 10 actori care arată exact ca personajul pe care mi l-am imaginat, iar atunci trebuie să aleg. Aleg în funcție de vocea actorului. Pentru filmele mele, tonalitatea vocii e mai importantă decât fizionomia. Vocea e comparată cu un instrument muzical. Când auzim un instrument, suntem atrași de instrument, apoi doar de melodie. Nu vreau o voce monotonă. Actorii mari rămân în mintea noastră pentru vocea lor caldă.
Există două tipuri de luru cu actorii: Lucrăm la exteriorul actorului, pentru a ajunge la caracterul nostru sau lucrăm la caracter, fizicul fiind cel pe care mi-l doresc. De la început hotărăsc la ce lucrez.
Cum îmi aleg distribuţia? O parte apare în momentul când scriu. Cateodată regizorii greşesc îndrumând fiecare mişcare a actorilor. Când discut cu actorii, nu vreau să le impun nimic. Actorul are libertatea de a adăuga. Fiecare scenă e ca o scenă din teatru. Nu trebuie să ţină cont de aparatul de filmat. Lucrez ca un regizor de teatru. La început, fixăm mişcarea scenică, ca un dans, iar ultima etapă o constitue lucrul la conţinut. În timp ce scriu, stiu cum vor arăta personajele mele.
Fiica din “A Separation” este fiica mea. Ea m-a inspirat. Bunicul a fost creat după personalitatea şi caracterul bunicului meu. Actorul a fost ales după fizionomia bunicului meu. Nu era actor profesionist. Pentru a-şi găsi confortul, l-am rugat să ia lucrurile de la el din cameră, din apartament. Camera din film a devenit camera lui de acasă. În poza de pe perete, pe care o vedem în film, este mama lui reală. Astfel a jucat rolul vieții sale, uitând că e filmat.
Un actor bun e inteligent. Dacă nu e inteligent, nu poate fi un actor bun.
Un sfat pentru regizorii la început de carieră: Întotdeauna alegeți oameni pe care nu îi simțiți superiori vouă. De care nu vă este frică. Dacă sunteți intimidați de un actor, filmul nu va ieși.
Întotdeauna mă implic sentimental în relaţia cu oamenii din echipa mea…
Când scriu, prima versiune e versiunea din inimă. A doua citire e una gândită la fiecare amănunt. Când actorul e liber, tot eu regizez. Involuntar. În Iran, oamenii cred că e un joc de șah. Nu e așa. Lucrurile merg involuntar. Deși știu care e strategia înainte de a scrie. Dar decizia o iau cu inima.
În Iran există un război ascuns între religie și pătura modernă. În societate totul pare la fel. Se aseamănă.
Cred că femeile sunt cele care aduc schimbări majore în societate, mai mari decât bărbații. Bărbații sunt mai conservatori. Nu sunt deschiși la nou. Femeile vor tot timpul o schimbare. Bărbații lucrau pământul, motivul pentru care bărbații gândesc despre trecut. Femeile, pentru că nasc, sunt deschise la nou. Femeile privesc în faţă și nu le este frică de schimbare.
Când fac un film, privesc filmul critic. Ca o mamă care își vede copilul născut pentru prima dată, mirată. La început sunt în opoziție cu filmele mele.
Când am realizat filmul “A Separation” mi-am zis: doar poporul iranian va înțelege filmul. Și de aceea nu a fost tradus în alte limbi. Și apoi a venit un prieten în vizită, care şi-a dorit să vadă ultimul meu film. I-am spus că nu e bun. Prietenul meu s-a supărat. Astfel, a reusit să mă convingă să îi arăt filmul. El, vorbitor de limba germană, a adus un traducător, care i-a tradus întreg filmul. După proiecţie, s-a îndrăgostit de film.
Deseori regizorii sunt întrebaţi de ce fac atât de multe filme. Malcolm Cross a răspuns: Următorul va fi și mai bun.
Când scriu, există cineva care îmi spune “Nu e bine!”. Atunci, pentru a merge mai departe, recitesc imaginându-mi că sunt într-o sală de cinema. O mare tortură! “, a povestit regizorul.
Eu aş încheia spunând că o tortură mai frumoasă nu există… Deja am terminat ceaiul. Lecția lui Farhadi mi-a prins bine. O să-mi imaginez, pentru viața mea, numai scenarii scrise din inimă, cu personaje cu voce caldă…
photo© Ionuț Dobre