China: popas spre a mă întoarce
Urmează o lungă călătorie: China. O călătorie încărcată de speranță. Departe, foarte departe pe globul pământesc. Dar aproape, foarte aproape în drumul către mine.
O călătorie în necunoscut.
Un zbor lung… N-am apucat să văd Beijingul pentru că imediat am zburat în Nanning.
Guangxi. Un sat din apropierea oraşului Beiliu. Niciodată nu a călcat pe acel pământ un străin. Oamenii își doreau să ne vadă, să ne atingă. Voiam să îi cuprind între brațe pe toți. Să le ofer dragostea mea. O săptămână în care copiii au reprezentat centrul universului meu. Le simțeam bătăile inimii de fiecare dată când îi strângeam în brațe.
Încercarea de a mă supune regulilor lor… Încercarea de evadare din necunoscut.
Am sărbătorit împreună Noul An Chinezesc, purtând cu grație costumul lor tradițional. Printre focuri de artificii și pocnituri. Printre obiceiuri care reflecta începutul de an: “Mănâncă 6 găluște cu mac pentru a avea noroc tot anul”, “Vom dormi cu lumina aprinsă pentru a primi norocul”, “La micul dejun vom mânca spaghete de orez pentru a avea o viață lungă”.
Dansul leilor și tobe care se armonizau perfect cu râsetele copiilor.
O călătorie prin sat mi-a arătat realitatea lor. Dureroasă. Le-am cunoscut gospodăriile, podgoriile și casele. Mâncarea și pământul. Bucuria și neajunsul.